Poveste scrisa de Ion Creanga – Amintiri din copilarie Carte online

Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremuri si ce oameni mai erau in partile
noastre pe cand incepusem si eu, a ma ridica baietas la casa parintilor mei, in satul
Humulesti, din targ drept peste apa Neamtului. Sat mare si vesel, impartit in
trei parti, care se tin tot de una: Vatra satului, Delenii si Bejenii.

S-apoi Humulestii, si pe vremea aceea, nu erau numai asa, un sat de oameni fara
capatai, ci sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari
tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti si hora, dar si
suveica, de vuia satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si niste
preoti si dascali si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste satului lor.

Si parintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic si cu bunatate mai era! Prin
indemnul sau, ce mai pomi s-au pus in tintirim, care era ingradit cu zaplaz de barne,
stresinit cu sindila, si ce chilie durata s-a facut la poarta bisericii pentru scoala;
s-apoi, sa fi vazut pe neobositul parinte cum umbla prin sat din casa in casa,
impreuna cu badita Vasile a Ilioaei, dascalul bisericii, un holtei zdravan, frumos si
voinic, si sfatuia pe oameni sa-si dea copiii la invatatura.

Si unde nu s-au adunat o multime de baieti si fete la scoala, intre care eram si eu,
un baiat prizarit, rusinos si fricos si de umbra mea. Si cea dintai scolarita a fost
insasi Smarandita popii, o zgatie de copila agera la minte si asa de silitoare, de
intrecea mai pe toti baietii si din carte, dar si din nebunii. Insa parintele mai in toata
ziua da pe la scoala si vedea ce se petrece…

Si ne pomenim intr-una din zile ca parintele vine la scoala si ne aduce un scaun nou si lung,
si dupa ce-a intrebat de dascal, care cum ne purtam, a stat putin pe ganduri,
apoi a pus nume scaunului Calul Balan si l-a lasat in scoala.
In alta zi ne trezim ca iar vine parintele la scoala, cu mos Fotea, cojocarul satului,
care ne aduce, dar de scoala noua, un dragut de biciusor de curele, impletit frumos,
si parintele ii pune nume Sfantul Nicolai, dupa cum este si hramul bisericii din Humulesti…

Apoi pofteste pe mos Fotea ca, daca i-or mai pica ceva curele bune,
sa mai faca asa, din cand in cand, cate unul, si ceva mai grosut,
daca se poate… Badita Vasile a zambit atunci, iara noi, scolarii, am ramas cu ochii holbati unii la altii.
Si a pus parintele pravila si a zis ca in toata sambata sa se prociteasca baietii si fetele,
adica sa asculte dascalul pe fiecare de tot ce-a invatat peste saptamana;
si cate greseli va face sa i le insemne cu carbune pe ceva, iar la urma urmelor,
de fiecare greseala sa-i arda scolarului cate un sfant-Nicolai. Atunci copila parintelui,
cum era sprintara si plina de incuri, a bufnit in ras. Pacatul ei, sarmana!
– Ia, poftim de incaleca pe Balan, jupaneasa! zise parintele, de tot posomorat,
sa facem pocinog sfantului Nicolai cel din cui. Si cu toata staruinta lui Mos Fotea si a lui badita Vasile,
Smarandita a mancat papara, si pe urma sedea cu mainile la ochi si
plangea ca o mireasa, de sarea camasa de pe dansa. Noi, cand am vazut asta, am ramas inlemniti.
Iar parintele, ba azi, ba maine, aducand pitaci si colaci din biserica,
a impartit la fiecare, de ne-a imblanzit, si treaba mergea struna; baietii schimbau
tabla in toate zilele, si sambata procitanie.

Nu-i vorba, ca noi tot ne faceam felul, asa, cateodata; caci,
din batul in care era asezata fila cu cruce-ajuta si buchile scrise de badita Vasile pentru fiecare,
am ajuns la trataji, de la trataji la ceaslov, s-apoi, da, Doamne, bine!
in lipsa parintelui si a dascalului intram in tinterim, tineam ceaslovul deschis, si,
cum erau filele cam unse, trageau mustele si bondarii la ele, si, cand clampaneam ceaslovul,
cate zece-douazeci de suflete prapadeam deodata; potop era pe capul mustelor!
Intr-una din zile, ce-i vine parintelui, ne cauta ceasloavelesi, cand le vede asa sangerate cum erau,
isi pune mainile in cap de necaz.

Si cum afla pricina, incepe a ne pofti pe fiecare la Balan si a ne mangaia cu sfantul ierarh
Nicolai pentru durerile cuvioaselor muste si ale cuviosilor bondari, care din pricina noastra au patimit.
Nu trece mult dupa asta, si-ntr-o zi, prin luna lui mai, aproape de Mosi,
indeamna pacatul pe badita Vasile tantul, ca mai bine nu i-oi zice, sa puna pe unul,
Nic-a lui Costache, sa ma prociteasca. Nica, baiat mai mare si inaintat in invatatura
pana la genunchiul broastei, era sfadit cu mine din pricina Smaranditei popii, careia,
cu toata parerea mea de rau, i-am tras intr-o zi o bleanda, pentru ca nu-mi da pace sa prind muste…

Si Nica incepe sa ma asculte; si ma asculta el, si ma asculta, si unde nu s-apuca de
insemnat la greseli cu ghiotura pe o dranita: una, doua, trei, pana la douazeci si noua. Mai!!!
s-a trecut de saga, zic eu, in gandul meu; inca nu m-a gatit de ascultat,
si cate au sa mai fie!
Si unde n-a inceput a mi se face negru pe dinaintea ochilor si a tremura de manios…
Ei, ei! acu-i acu. Ce-i de facut, mai Nica? imi zic eu in mine. Si ma uitam pe furis la usa
mantuirii si tot scaparam din picioare,
asteptand cu neastampar sa vina un lainic de scolar de afara, caci era porunca sa nu
iesim cate doi deodata; si-mi crapa maseaua-n gura cand vedeam ca nu mai vine,
sa ma scutesc de calaria lui Balan si de blagoslovenia lui Nicolai, facatorul de vanatai.

Dar adevaratul sfant Nicolai se vede ca a stiut de stirea mea, ca numai iaca ce intra
afurisitul de baiat in scoala. Atunci eu, cu voie, fara voie, plec spre usa, ies repede si
nu ma mai incurc primprejurul scolii, ci o iau la sanatoasa spre casa. Si cand ma uit
inapoi, doi hojmalai se si luasera dupa mine; si unde nu incep a fugi de-mi scaparau
picioarele; si trec pe langa casa noastra, si nu intru acasa, ci cotigesc in stanga si
intru in ograda unui megies al nostru, si din ograda in ocol, si din ocol in gradina
cu papusoi, care erau chiar atunci prasiti de-al doilea, si baietii dupa mine; si,
pana sa ma ajunga, eu, de frica, cine stie cum, am izbutit de m-am ingropat in
tarna la radacina unui papusoi.

Si Nic-a lui Costache, dusmanulmeu, si cu Toader a Catincai, alt hojmalau,
au trecut pe langa mine vorbind cu mare ciuda; si se vede ca i-a orbit Dumnezeu de
nu mau putut gabui. Si de la o vreme, nemaiauzind nici o fosnitura de papusoi, nici o
scurmatura de gaina, am tasnit odata cu tarna-n cap, si tiva la mama acasa, si
am inceput a-i spune, cu lacrimi, ca nu ma mai duc la scoala, macar sa stiu bine ca m-or omori!

Amintiri din copilarie pdf

A doua zi insa a venit parintele pe la noi, s-a inteles cu tata, m-au luat ei cu binisorul si
m-au dus iar la scoala. Ca, da, e pacat sa ramai fara leac de invatatura, zicea parintele;
doar ai trecut de bucheludeazla si bucheritazdra: esti acum la ceaslov, si maine-poimaine
ai sa treci la psaltire, care este cheia tuturor invataturilor, si, mai stii cum vine vremea?
poate sa te faci si popa aici, la biserica Sfantului Nicolai, ca eu pentru voi ma stradanuiesc.

Am o singura fata s-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere. Hei, hei! cand aud eu de popa
si de Smarandita popii, las mustele in pace si-mi iau alte ganduri, alte masuri:
incep a ma da la scris, si la facut cadelnita in biserica, si la tinut isonul, de parca eram baiat.
Si parintele ma ia la dragoste, si Smarandita incepe din cand in cand a ma fura cu ochiul, si
badita Vasile ma pune sa ascult pe altii, si alta faina se macina acum la moara.

Nic-a lui Costache, cel ragusit, balcaz si rautacios, nu mai avea stapanire asupra mea.
Dar nu-i cum gandeste omul, ci-i cum vrea Domnul. Intr-una din zile, si chiar in ziua de
Sfantul Foca, scoate vornicul din sat
pe oameni la o claca de dres drumul. Se zicea ca are sa treaca Voda pe acolo spre
manastiri. Si badita
Vasile n-are ce lucra? Hai si noi, mai baieti, sa dam ajutor la drum, sa nu zica
Voda, cand a trece pe aici, ca satul nostru e mai lenes decat alte sate.

Si ne luam noi de la scoala si ne ducem cu totii. Si care sapau cu cazmalele, care carau
cu taraboantele, care cu carutele, care cu covetile, in sfarsit, lucrau oamenii cu
tragere de inima. Iar vornicul Nic-a Petricai, cu paznicul, vatamanul si cativa nespalati
de mazili se purtau printre oameni de colo pana colo, si cand deodata numai iaca
vedem in prund cativa oameni claie peste gramada, si unul din ei mugind puternic.

Ce sa fie acolo? ziceauoamenii, alergand care de care din toate partile. Pe badita Vasile il
prinsese la oaste cu arcanul, il cetluiau acum zdravan si-l puneau in catuse, sa-l trimita la Piatra… Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la claca. Asa, cu amagele, se prindeau pe vremea aceea flacaii la oaste…

Afurisita priveliste mai fu si asta! Flacaii ceilalti pe data s-au facut nevazuti, iara noi,
copiii, neam intors plangand pe la casele noastre. Afurisit sa fie cainerul de vornic, si
cum a ars el inima unei mame, asa sa-i
arda inima Sfantul Foca de astazi, lui si tuturor partasilor sai! blestemau femeile din sat, cu
lacrimi de foc, in toate partile. Iar mama lui badita Vasile isi petrecea baiatul la Piatra,
bocindu-l ca pe un mort! Las’, mama, ca lumea asta nu-i numai cat se vede cu ochii,
zicea badita Vasile mangaind-o; si in oaste traieste omul bine, daca este vrednic.
Ostean a fost si Sfantul Gheorghe, si sfantul Dimitrie, si alti sfinti mucenici, care au
patimit pentru dragostea lui Hristos, macar de-am fi si noi ca dansii!

Ei, ei! pe badita Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost scris. Si parintele Ioan
umbla acum cu pletele in vant sa gaseasca alt dascal, dar n-a mai gasit un badita Vasile,
cuminte, harnic si rusinos ca o fata mare. Era in sat si dascalul Iordache, farnaitul de la strana mare, dar ce ti-i bun? Stia si el glasurile pe dinafara de biserica, nu-i vorba, dar clampanea de batran ce era;
s-apoi mai avea si darul suptului…

Asadar, scoala a ramas pustie pentru o bucata de vreme, si cativa dintre noi, care ne
tineam de parintele Ioan, calea-valea: biserica deschide pe om. Duminicile bazaiam la
strana, si harsti! cate-un colac! Si, cand veneau cele doua ajunuri, cate treizeci-patruzeci de
baieti fugeau inaintea popii, de rupeam omatul de la o casa la alta, si la Craciun nechezam ca
manzii, iar la Boboteaza strigam chiraleisa de clocotea satul. Si, cand ajungea popa, noi ne
asezam in doua randuri si-i deschideam calea, iara el isi tragea barba si zicea cu mandrie catre gazda:

– Aistia-s manzii popii, fiule. Niste zile mari ca aceste le asteapta si ei, cu mare
bucurie, tot anul. Gatitu-le-ati ceva bob fiert, galuste, turte cu julfa si varzare?
Gatit, cinstite parinte; poftim de ne blagosloviti casa si masa si poftim de mai
sedeti, sa ne sada petitorii. Cand auzeam noi de masa, tabaram pe dansa, s-apoi,
atine-te, gura! Vorba ceea: De placinte rade gura, de varzare, si mai tare.
Ce sa faci, ca doar numai de doua ori pe an este ajunul! Ba la un loc, mi-aduc
aminte, ne-am gramadit asa de tare si am rasturnat masa omului,
cu bucate cu tot, in mijlocul casei, de i-am dogorit obrazul parintelui de rusine.
Dar el tot cu bunatate:

– De unde nu-i, de-acolo nu se varsa, fiilor; insa mai multa bagare de seama nu strica!
Apoi la hramul bisericii se tinea praznicul cate-o saptamana incheiata, si numai sa fi avut
pantece unde sa pui coliva si
bucatele, atat de multe erau. Si dascali, si popi, si vladici, si de tot soiul de
oameni, din toate partile, se adunau la hramul bisericii din Humulesti, si toti iesau multumiti. Ba si pe la casele oamenilor se ospatau o multime de straini. Si mama, Dumnezeu s-o ierte, strasnic se mai
bucura cand se intamplau oaspeti la casa noastra si avea prilej sa-si imparta painea cu dansii.

– Ori mi-or da feciorii dupa moarte de pomana, ori ba, mai bine sa-mi dau eu cu mana mea. Ca,
oricum ar fi, tot is mai aproape dintii decat parintii. S-au vazut de acestea! Si cand invatam eu la scoala, mama
invata cu mine acasa si citea acum la ceaslov, la psaltire si Alexandria mai bine decat mine, si se
bucura grozav cand vedea ca ma trag la carte. Din partea tatei, care ades imi zicea in bataie de joc:
Logofete, branza-n cui, lapte acru-n calamari, chiu si vai prin buzunari!, puteam sa
raman cum era mai bine: Nic-a lui Stefan a Petrei, om de treaba si gospodar in Humulesti.

Vorba ceea: Decat codas in oras, Mai bine-n satul tau fruntas. Mama insa era in stare sa
toarca-n furca, si sa invat mai departe. Si tot cihaia mama pe tata sa ma mai dea undeva
la scoala, caci auz ise ea spunand la biserica, in Parimei, ca omul invatat intelept va fi si
pe cel neinvatat sluga-l va avea.

Si afara de aceasta, babele care trag pe fundul sitei in 41 de bobi, toti zodierii si
carturaresele pe la care cautase pentru mine si femeile bisericoase din sat ii bagase
mamei o multime de bazaconii in cap, care de care mai ciudate: ba ca am sa petrec
intre oameni mari, ba ca-s plin de noroc, ca broasca de par, ba ca am un glas de
inger, si multe alte minunatii, incat mama, in slabaciunea ei pentru mine, ajunsese a
crede ca am sa ies un al doilea Cucuzel, podoaba crestinatatii, care scotea lacrimi din
orice inima impietrita, aduna lumea de pe lume in pustiul codrilor si veselea intreaga
faptura cu viersul sau.

Ion Creanga Amintiri din copilarie

Doamne, mai femeie, Doamne, multa minte-ti mai trebuie! zicea tata, vazand-o asa de
ahotnica pentru mine. Dac-ar fi sa iasa toti invatati, dupa cum socoti tu, n-ar mai avea
cine sa ne traga ciubotele. N-ai auzit ca unul cica s-a dus odata bou la Paris, unde-a fi
acolo, si a venit vaca? Oare Grigore a lui Petre Lucai de la noi din sat pe la scoli a
invatat, de stie a spune atatea bongoase si conocaria pe la nunti? Nu vezi tu ca,
daca nu-i glagore-n cap, nu-i, si pace buna!

– Asa a fi, n-a fi asa, zise mama, vreau sa-mi fac baiatul popa, ce ai tu?
– Numaidecat popa, zise tata. Auzi, mai! Nu-l vezi ca-i o tigoare de baiat, cobait si
lenes, de n-are pereche? Dimineata, pana-l scoli, iti stupesti sufletul. Cum il scoli,
cere demancare. Cat ii mic, prinde muste cu ceaslovul si toata ziulica bate
prundurile dupa scaldat, in loc sa pasca cei carlani si sa-mi dea ajutor la trebi,
dupa cat il ajuta puterea. Iarna, pe gheata si la sanius. Tu, cu scoala ta, l-ai
deprins cu narav. Cand s-a face mai marisor, are sa inceapa a-i mirosi a catrinta, si cu
asta randuiala n-am sa am folos de el niciodata.

Si dupa cum am cinste a va spune, multa vorba s-a facut intre tata si mama
pentru mine, pana ce a venit in vara aceea, pe la august, si cinstita holera
de la ’48 si a inceput a secera prin Humulesti in dreapta si in stanga, de se
auzea numai chiu si vai in toate partile. Si eu, neastamparat cum eram, ba
ieseam la parlaz, cand trecea cu mortul pe la poarta noastra si-l boscorodeam cu
cimilitura: Chitigaie, gaie, ce ai in tigaie? Papa puilor duc in valea socilor.
Ferice de gangur, ca sede intr-un varf de soc Si se roaga rugului si se-nchina cucului!

Nici pentru mine, nici pentru tine, Ci pentru budihacea de la groapa, Sa-i dai
vaca de vaca si doi boi sa taca, ba il petreceam pana la biserica si apoi veneam
acasa cu sanul incarcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roscove si smochine
din pomul mortului, de se incruceau tata si mama cand ma vedeau cu dansele.

Si ca sa ma scape de belea, m-au trimis la stana in dumbrava Agapiei, langa podul
Caragitei, unde erau si oile noastre, sa sed acolo pana s-a mai potoli bolistea.

Insa peste noapte a si dat holera peste mine si m-a framantat si m-a zgarcit
carcel; si-mi ardea sufletul in mine de sete, si ciobanii si baciul habar n-aveau de
asta, numai se intorceau pe ceea parte in tipetele mele si horaiau mereu. Iara eu
ma taraiam cum puteam pana la fantana, in dosul stanei, si pe nimica pe ceas
beam cate-un cofaiel intreg de apa. Pot zice ca in noaptea aceea la fantana mi-a
fost masul, si n-am inchis ochii nici cat ai scapara din amanar. Abia despre ziua s-a
indurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus in Humulesti, cale de doua
ceasuri cu piciorul, si a instiintat pe tata, de a venit cu caruta si m-a luat acasa.

Si pe drum, necontenit ceream apa, iar tata ma amana cu momele de la o fantana
la alta, pana a dat Dumnezeu de am ajuns in Humulesti. Si, cand colo, doftorii
satului, mos Vasile Tandura si altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasa si prajeau
pe foc intr-un ceaun mare niste hostine cu sau; si dupa ce mi-au tras o frecatura
buna cu otet si leustean, mi-aduc aminte ca acum, au intins hostinele ferbincioase
pe o panzatura si m-au infasat cu ele peste tot, ca pe un copil; si nupot sti cat a fi
trecut la mijloc pana ce am adormit mort, si d-abia a doua zi pe la toaca m-am trezit,
sanatos ca toti sanatosii; Dumnezeu sa odihneasca pe mos Tandura si pe tovarasul sau!

Si, vorba ceea: Lucrul rau nu piere cu una, cu doua. Pana-n seara, am si colindat
mai tot satul, ba si pe la scaldat am tras o raita, cu prietenul meu Chiriac al lui Goian,
un lainic si un pierde-vara ca si mine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimica; m-a lasat
in voia mea pentru o bucata de vreme. Peste iarna, mama iar s-a pus pe capul tatei,
sa ma dea undeva la scoala. Dar tata spunea ca nu mai are bani de dat pentru mine.

Continuare cartea Amintiri din copilarie

– Lui dascalul Vasile a Vasilcai (ii) plateam numai cate un sorocovat pe luna. Iar
postoronca de dascalul Simeon Fosa din Tutuieni, numai pentru ca vorbeste mai in
talcuri decat altii si sfarcaieste toata ziua la tabac, cere cate trei husasi pe luna;
auzi vorba! Nu face baiatul ista atatia husasi, cu straie cu tot, cati am dat eu pentru
dansul pana acum! Cand a mai auzit mama si asta, s-a facut foc.

– Sarmane omule! Daca nu stii boaba de carte, cum ai sa ma intelegi? Cand tragi
sorocovetii la musteata, de ce nu te olicaiesti atata? Petre Todosiicai, crasmarul
nostru, asa-i ca ti-a mancat noua sute de lei? Vasile Roibu din Bejeni, mai pe-atatia,
si altii cati? Rustei lui Valica si Mariucai lui Onofrei gasesti sa le dai si sa le rasdai?
Stiu eu, sa nu crezi ca doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci sa dormi!
Si pentru baiat n-ai de unde da? Mai omule, mai! Ai sa te duci in fundul iadului, si
n-are sa aiba cine te scoate, daca nu te-i sili sa-ti faci un baiat popa! De spovedanie
fugi ca dracul de tamaie. La biserica mergi din Pasti in Pasti. Asa cauti tu de suflet?

– Ian taci, mai femeie, ca biserica-i in inima omului, si daca voi muri, tot la
biserica am sa sed, zise tata; nu mai face si tu atata vorba, ca fariseul cel fatarnic.
Bate-te mai bine cu mana peste gura si zi ca vamesul: Doamne, milostiv fii mie,
pacatoasei, care-mi tot imbalorez gura pe barbat degeaba. In sfarsit, cat s-a
balabanit mama cu tata din pricina mea, tot pe-amamei a ramas; caci intr-o
duminica, prin carneleaga, a venit tatul mamei, bunicu-meu David Creanga din
Pipirig, la noi si, vazand cearta iscata intre tata si mama din pricina mea, a zis:

– Las’, mai Stefane si Smaranduca, nu va mai ingrijiti atata; ca azi e duminica,
maine luni si zi de targ, dar marti, de-om ajunge cu sanatate, am sa iau nepotul cu
mine si am sa-l duc la Brosteni, cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la
scoala lui Balos. Si-ti vedea voi ce-a scoate el din baiat; ca de ceilalti baieti ai mei,
Vasile si Gheorghe, am ramas tare multumit cat au invatat acolo. De douazeci si
mai bine de ani, de cand port vornicia in Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu rabusul.

Ce folos ca citesc orice carte bisericeasca; daca nu stii a insemna macar catusi de
cat, e greu. Insa de cand mi-au venit baietii de la invatatura, imi tin socoteala ban
cu ban si huzuresc de bine; acum zic si eu ca poti duce vornicia pe viata, fara sa te
simti. Zau, mare pomana si-a mai facut Alecu Balos cu scoala ceea a lui, cine vrea
sa inteleaga! Si, Doamne, peste ce profesor intelept si iscusit a dat! Asa vorbeste
de bland si primeste cu bunatate pe fiecare, de ti-i mai mare dragul sa te duci la el!
Ferice de parintii care l-au nascut, ca bun suflet de om este, n-am ce zice! Si mai ales
pentru noi, taranii munteni, este o mare facere de bine.

Cand am venit eu cu tata si cu fratii mei, Petrea si Vasile si Nica, din Ardeal in Pipirig,
acum sasezeci de ani trecuti, unde se pomeneau scoli ca a lui Balos in Moldova? Doar la
Iasi sa fi fost asa ceva si la Manastirea Neamtului, pe vremea lui mitropolitu Iacob, care
era oleaca de cimotie cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul de la Manastirea Neamtului,
bunicul mane-ta, Smaranda, al carui nume sta scris si astazi pe clopotul bisericii din
Pipirig. Ciubuc Clopotarul tot din Ardeal stia putina carte, ca si mine; si apoi a pribegit
de-acolo, ca si noi, s-a tras cu bucatele incoace, ca si mos Dediu din Vanatori si alti
mocani, din pricina papistasiei mai mult, pe cat stiu eu. Si atat era de cuprins, de s-au
umplut muntii: Halauca, Piatra lui Iepure, Barnariul, Cotnarelul si Boam pele, pana
dincolo peste Patru-Voda, de turmele si tamazlacurile lui.

Si se pomeneste ca Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce tragea la odaia lui
era primit cu draga inima si ospatat cu indestulare. Si se dusese vestea in toate partile
despre bunatatea si bogatia sa. Pana si Voda cic-ar fi tras odata in gazda la Ciubuc, si
intrebandu-l cu cine mai tine atata amar de bucate, el ar fi raspuns: Cu cei slabi de
minte si tari de virtute, maria-ta. Atunci Voda nu s-a putut stapani de mirare,
spunandnd: Ia, aista-i om, zic si eu; dear fi multi ca dansul in domnia mea, putina
lipsa ar duce tara la nevoi! Si l-a batut Voda cu mana pe umar, zicandu-i: Mosule, sa
stii ca de azi inainte esti omul meu, si la domnie ti-i deschisa usa orisicand.

Si de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui Voda, incat si pana astazi un deal,
in partea despre Plotunul, unde era mai mult asezarea lui Ciubuc, se cheama Dealul
Omului. Pe acest deal, Smaranda, am fugit in vremea zaverei, cu ma-ta, cu tine si cu
frate-tau Ioan, de frica unei cete de turci, care se batuse chiar atunci cu volintirii la
Secu si apoi se indreptara spre Pipirig, dupa jefuit. Iar pe sora-ta Ioana, de grabit
ce-am fost, o uitasem acasa, pe prispa, in albiuta. Si ma-ta, cand a dat de copila ca
nu-i, a inceput a-si smulge parul din cap si a boci innadusit, zicand:

Vai de mine si de mine, copila mea, au strapuns-o turcii! Eu insa m-am suit in varful
unui brad si, cum am vazut ca apuca turcii spre Plotinul, m-am azvarlit fara sine pe
parul unui cal, am alergat acasa si, cand colo, am gasit copila teafara, insa rasturnata
cu albiuta de niste porci, care grohaiau imprejurul ei, cat pe ce sa o rupa. Iar pe la
capatul albiutei am gasit cateva rubele puse de turci, se vede, la capul copilei.

Atunci am luat copila si, de bucurie, nici nu stiu cand am ajuns cu dansa la ma-ta, in
Dealul Omului. Si dupa ce mi-am venit putin in sine, am zis si eu in amaraciune, ca
multi inainte de mine: cei care n-au copii nu stiu ce-i necazul. Buna minte mai au
unii, in felul acesta, de nu se insoara! Si unul dintr-acestia a fost si Ciubuc mocanul.

Amintiri din copilarie online

Care,neavand femeie, nici copii, ce i-a venit mai tarziu, de evlavia cea multa ce avea,
sau din alte imprejurari, a inchinat toata averea sa Manastirii Neamtului, si el s-a
calugarit, mai cu toti haidaii lui, facand multe pomeniri cat a fost in viata. Iar astazi
petrece in liniste langa zidurile manastirii, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca
intru imparatia cereasca! Caci si noi ca maine avem a ne duce acolo! Asa-i ca voi
habar n-aveti de toate aceste, de nu v-as fi spus eu? zise bunicul oftand.
– Nu-i rau, mai Stefane, sa stie si baiatul tau oleaca de carte, nu numaidecat pentru
popie, cum chiteste Smaranda, ca si popia are multe nacafale, e greu de purtat.
Si decat n-a fi cum se cade, mai bine sa nu fie.

Dar cartea iti aduce si oarecare mangaiere. Eu, sa nu fi stiut a citi, de mult as fi
innebunit, cate am avut pe capul meu. Insa deschid Vietile sfintilor si vad atatea si
atatea si zic: Doamne, multa rabdare ai dat alesilor tai! Ale noastre sunt flori la
ureche pe langa cele ce spune in carti. S-apoi, sa fie cineva de tot bou, inca nu este bine.

Din carti culegi multa intelepciune, si, la dreptul vorbind, nu esti numai asa, o vaca
de muls pentru fiecare. Baiatul vad ca are tinere de minte si, numai dupa cat a invatat,
canta si citeste cat se poate de bine. De aceste si altele ca aceste a vorbit bunicul
David cu mama si cu tata, mai toata noaptea, duminica spre luni si luni spre marti;
caci la noi manea cand venea din Pipirig la targ sa-si cumpere cele trebuitoare. Iar
marti dis-dimineata puse tarnitile si desagii pe cai si, legandu-i frumusel cu capastrul:
pe cel de-al doilea de coada celui intai, pe cel de-al treilea de coada celui al doilea, pe
cel de-al patrulea de coada celui al treilea, cum ii leaga muntenii, a zis:

– Ei, mai Stefane si Smaranduca, mai ramaneti cu sanatate, ca eu m-am dusu-m-am.
Hai, nepoate, gata esti?

– Gata, bunicule, haidem, zisei, necajindu-ma cu niste costite de porc afumate si
cu niste carnati fripti, ce mi-i pusese mama dinainte. Si, luandu-mi ramas bun de la
parinti, am purces cu bunicul spre Pipirig. Si era un pui de ger in dimineata aceea, de
crapau lemnele!Si din sus de Vanatori, cum treceam puntea peste apa Neamtului,
bunicul in urma, cu caii de capastru, si eu inainte, mi-au lunecat ciubotele si am cazut in
Ozana cat mi ti-i baiatul! Noroc de bunicul! Si scroambele iestea a voastre is pocite,
zise el scotandu-ma repede, murat pana la piele si inghetat hat bine, caci naboise
apa in toate partile; si iute mi-a scos ciubotele din picioare, ca se facuse bocna.

Opinca-i buna, saraca! iti sede piciorul hodinit, si la ger huzuresti cu dansa. Si pana a
vorbit aceste, eram si invelit intr-o sarica ghitoasa de Casina, bagat intr-o desaga pe
cal, purces pe drum, si hai la Pipirig. Si cand m-a vazut bunica in ce hal ma aflam,
ghemuit in desaga, ca un pui de bogdaproste, cat pe ce sa se prapadeasca plangand.
Inca n-am vazut asa femeie, sa planga de toate cele: era miloasa din caleafara.
Carne de vita nu manca in viata, tot din asta pricina; si cand se ducea sarbatoarea la
biserica, bocea toti mortii din tintirim, fie ruda, fie strain, fara deosebire.
Bunicul insa era asezat la mintea lui, isi cauta de trebi cum stia el si lasa pe bunica
intr-ale sale, ca un cap de femeie ce se gasea.

– Oi, Doamne, Davide, cum nu te mai astamperi; de ce-ai scos baiatul din casa pe vremea asta?

– Ca sa te miri tu, Nastasie, zise bunicul, scotand o piele de porc salbatic din
camara si croind cate-o pereche de opinci pentru Dumitru si pentru mine; apoi
le-a ingruzit frumos si a petrecut cate-o pereche de ata neagra de par de cal prin
cele nojite. Si a treia zi dupa asta, dandu-ne schimburi si cate doua perechi de
obiele de suman alb, ne-am incaltat cu opincile binisor si, sarutand mana bunicai,
am luat-o prin Boboiesti.

Iar cu bunicul si cu Dumitru, fratele mamei cel mai mic, si suind pe la fundul Halaucii,
am ajuns dupa un tarziu in Farcasa, unde ne-a fost si masul, impreuna cu parintele
Dumitru de la Paraul Carjei, care avea o gusa la gat cat o plosca de cele mari si garaia
dintr-insa ca dintr-un cimpoi, de n-am putut inchide ochii de raul sau mai toata noaptea.
Nu era vinovat bietul preot, si, dupa cum spunea si el, e mai rau de cei ce au gusa incap
decat de cei ce o poarta pe dinafara…

A doua zi am purces din Farcasa pe la Borca spre Paraul Carjei si Cotargas, pana ce am
ajuns si la Brosteni. Si dupa ce ne-a asezat bunicul in gazda, cu toata cheltuiala lui, la
una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesor si pe la biserica, de ne-a inchinat pe la icoane,
si pe urma ne-a lasat cu sanatate si s-a intors acasa, trimitandu-ne din cand in cand cele
trebuitoare.

Si satul Brostenii fiind imprastiat, mai ca toate satele de la munte, nu se rusinau lupul si
ursul a se arata ziua-miaza-mare prin el; o casa ici, sub tiharaia asta, alta dincolo de
Bistrita, sub alta tiharaie, ma rog, unde i-a venit omului indemana sa si-o faca.

Si Irinuca avea o cocioaba veche de barne, cu ferestrele cat palma, acoperita cu scanduri,
ingradita cu razlogi de brad si asezata chiar sub munte, pe malul stang al Bistritei,
aproape de pod. Irinuca era o femeie nici tanara, nici tocmai batrana; avea barbat, si o
fata balcaza si lalaie, de-ti era frica sa innoptezi cu dansa in casa.

Noroc numai ca de luni dimineata si pana sambata seara n-o mai vedeai; se ducea cu
tata-sau in munte, la facut ferestrea, si lucra toata saptamana ca un barbat pentru
nimica toata; doi oameni cu doi boi, la vreme de iarna, abia isi puteau scoate mamaliga.
Ba la multi se intampla de veneau sambata noaptea cate cu un picior frant sau cu boii
stalciti, si aceasta le era castig pe deasupra. Cocioaba de pe malul stang al Bistritei,
barbatul, fata si boii din padure, un tap si doua capre slabe si raioase, ce dormeau
pururea in tinda, era toata averea Irinucai.

Dar si asta-i o avere, cand e omul sanatos. Insa ce ma priveste? Mai bine sa ne
cautam de ale noastre. Noi, cum a plecat bunicul, a doua zi ne-am dus la scoala; si
vazand profesorul ca purtam plete, a poruncit unuia dintre scolari sa ne tunda.
Cand am auzit noi una ca asta, am inceput a plange cu zece randuri de lacrimi si a ne
ruga de toti Dumnezeii sa nu ne sluteasca. Dar ti-ai gasit; profesorul a stat langa noi,
pana ce ne-a tuns chilug.

Final Amintiri din copilarie

Apoi ne-a pus in rand cu ceilalti scolari si ne-a dat de invatat, dupa puterea noastra,
intre una-alta, si Ingerul a strigat, pe dinafara.Si am dus-o noi asa pana pe la
Mezii-Paresii. Si unde nu ne trezim intr-o buna dimineata plini ciucuri de raie
capreasca de la caprele Irinucai! Ei, ei! ce-i de facut? Dascalul nu ne mai primea in scoala,
Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-avea cine-l instiinta, merindele erau pe sfarsit,
rau de noi! Nu stiu cum se intampla, ca, aproape de Buna-vestire, unde nu da o caldura
ca aceea, si se topeste omatul, si curg paraiele, si se umfla Bistrita din mal in mal, de
cat pe ce sa ia casa Irinucai. Si noi, pe caldurile celea, ne ungeam cu lesie tulbure,
sedeam afara la soare cu pielea goala, pana se usca cenusa pe noi, si apoi ne bagam in
Bistrita de ne scaldam.
Asa ne invatase o baba sa facem, ca sa ne treaca de raie. Va puteti inchipui ce va sa zica a
te scalda in Bistrita, la Brosteni, de doua ori pe zi, tocmai in postul cel mare!

Si nici tu junghi, nici tu friguri, nici alta boala nu s-a lipit de noi, dar nici de raie
n-am scapat. Vorba ceea: Se tine ca raia de om. Intr-o zi, fiind Irinuca dusa in sat si
avand obicei a sedea uitata, ca fata vatamanului, noi n-avem ce lucra?

Ne suim pe munte, la deal de casa ei, cate c-o bucata de razlog in mana, si cum
curgeau paraiele grozav, mai ales unul alb cum ii laptele, ne pune dracul de urnim o
stanca din locul ei, care era numai intinata, si unde nu porneste stanca la vale,
saltand tot mai sus de un stat de om; si trece prin gardul si prin tinda Irinucai, pe la
capre, si se duce drept in Bistrita, de clocotea apa! Asta era in sambata lui Lazar, pe la
amiaza. Ei, ei! ce-i de facut? Gardul si casa femeii daramate la pamant, o capra rupta
in bucati, nu-i lucru de saga. Uitasem acum si raie si tot de spaima.

– Strange repede ce mai ai, pana cand nu vine baba, si hai sa fugim cu pluta ceea la
frate-meu Vasile, in Borca, zise Dumitru, caci plutele incepura a umbla. Insfacam
noi te miri ce mai aveam, ne ducem degraba la pluta, si plutasii, de cuvant, si pornesc.
Ce-a fi zis Irinuca, in urma noastra, ce n-a fi zis, nu stiu; dar stiu atata, ca eram cu
gheata-n spate, de frica, pan-am ajuns la Borca, unde ne-a fost si masul. Iar a doua zi, in
duminica de Florii, dis-dimineata am plecat din Borca pe Plaiul-Batran, impreuna cu doi
plaiesi calari, spre Pipirig. Era o zi frumoasa in duminica aceea, si plaiesii spuneau ca
n-au mai apucat asa primavara devreme de cand is ei.

Eu cu Dumitru insa o duceam intr-un cantec, strangand viorele si toporasi de pe
langa plai, si mergeam tot zburdand si harjonindu-ne, de parca nu eram noi raiosii din
Brosteni, care facusem atata bucurie la casa Irinucai. Si mergand noi tot asa, cam
pe la amiaza, deodata s-a schimbat vremea cea frumoasa intr-o vijelie cumplita, sa
rastoarne brazii la pamant, nu altaceva! Pesemne baba Dochia nu-si lepadase toate
cojoacele. Incepe a bura, apoi o … rezumat capitole Amintiri din copilarie